Dezamagiri si verde

Nah, ca m-au inconjurat. :) Omuletii verzi de la Bestfest.

Sint atit de obosita dupa ziua asta ca mi-e lene sa si clipesc. Dar gata. Am terminat cu telefoanele. Cred ca asa se simt oamenii aia de incearca sa iti vinda chestii la telefon. Si tu le raspunzi amabil, si cind iti dai seama cine sint si ce vor, o scurtezi rapid, pe motiv ca esti la doctor, iar cind te suna din nou, nu mai raspunzi nici mort. Cam asa ma simt eu acum. Nimeni nu-mi raspunde la telefon. Dar e ok, gata, momentul "Vii la nunta mea?" a trecut. Promit sa nu mai rostesc intrebarea asta niciodata in viata mea. Puteti sa-mi raspundeti linsititi la telefon, daca o sa va mai sun vreodata, garantez ca n-o sa aiba nici o legatura cu vreun eveniment important din viata mea.

Start over

Ok, luni si de la capat.

Ne-am programat la starea civila. Si am semnat cum ca-s de acord sa-mi schimb numele. Mai am... ia sa vad... mai putin de 11 zile de Ioana Chicet. As face bine sa le folosesc wisely, nu?

Despre altele nu prea vreau sa scriu, pentru ca inca dor. Cind or sa simt ca au trecut, promit sa le pun aici pe ecran, cuminte, unul sub altul. Si sa invat din ele ce e de invatat. Dupa ce mi se va fi ingrosat pielea suficient.

Mergem mai departe. Alte lucruri sint mai importante.

Miez de duminica, mofturi.

Coafura de proba a tinut fix 60 de minute.
Jumatate dintre oamenii pe care-i sun pentru confirmare nu-mi raspund si nici nu ma suna inapoi. Ploua si e frig.
Nu-mi gasesc curea crem ingusta.
Mi-e groaza de mizeria de la cununia civila, de tiganii cu acordeoane, de cersetorii si inghesuiala din curte, de blitzuri si podul de flori.
Vreau sa se faca odata simbata aia.

Desene animate-adevarate

Zilele astea am tras cu ochiul la citeva dintre filmele de desene animate cu care mi-am umplut copilaria, de altfel cam saraca. Calatoriile lui Guliver, Mica Sirena, Alba-ca-Zapada, Alice in tara minunilor, Frumoasa din padurea adormita... Si mi-am dat seama ca e adevarat: printesele din povesti sint toate la fel (mai putin alba-ca-zapada, care e bruneta si e tunsa scurt): blonde, slabe, cu parul foarte lung si-un pic ondulat la virfuri, poarta rochii roz strinse-n talie, cu crinolina uriasa, au miinile foarte albe si unghiile lucioase. Printul e si el standard: pantaloni mulati, cizme cu putin toc, camasa cu guler pe dinafara vestei, palarie cu pana, brunet, musai cu pelerina, gura foarte rosie (pregatita pentru sarutul magic care-o salveaza pe printesa de la somnul etern), calul foarte alb, aproape stralucitor, iti ochii aproape. Iar printesa, indiferent ca are probleme cu ursitoarele, cu alta printesa, cu vreo vrajitoare sau cu vreo balena uriasa, se incurca in viata si pica intr-o incurcatura majora. Nici parintii, nici animalutele pe care le-a crescut, soarele sau luna, vraci si imparati din alte tinuturi, nimic n-o poate salva din sicriul de sticla. Pina cind intr-o zi trece tipul asta cu calul lui stralucitor de alb si ce se gindeste el, ia sa pup eu pe gura moarta asta, care desi e moarta, n-arata rau cu parul ala lung si blond si toate bling-blingurile alea roz... Si-o pupa si ea brusc se face bine, vrajitoarele si ursitoarele cele rele fac implozie de ciuda, animalutzele danseaza dansul bucuriei, cei doi frumosi se salta pe armasarul extra-white si-o iau incetisor spre palat, unde stim deja ca or a traiasca fericiti pina la adinci batrineti. Plictisitor, nu-i asa? Ma mir ca n-am adormit fruntea infipta in monitor...

Totusi, e adevarat, nu? Noi, femeile, sintem niste printese. Necazurile noastre nu-s cu mere otravite si blesteme de secole, ci cu robineti, bujii, rate, amenzi, gelozii, singuratate, chestii d-astea mai lumesti. Ne impiedicam des si ne imprastiem cu zgomot pe trotuar, ca poate tocmai atunci trece pe-acolo baiatu asta cu calul si se gindeste sa ne salveze. Ma rog, fara sa se arunce asa din prima la sarut, ca sintem niste pudice, dar macar un numar de telefon poa sa ceara, nu? Ca poate ne cunoastem mai bine si ne rezolva in timp, pe rind, toate problemele din regat.

N-am o concluzie la asta. Nu stiu daca e bine sau rau, daca printesele fac bine asteptind printul, daca printul nu e cumva cam comod ca asteapta sa vada care dintre printese cade mai frumos in genunchi "rapusa" de diverse forte malefice. Si daca nu cumva promisiunile lor de fericire pina la adinca moarte sint un pic stupide. Adica stai un pic, doar pentru ca el are cel mai alb cal din lume? Si pentru ca ea arata asa frumos moarta?

Mda, se vede ca ziua de ieri chiar m-a terminat psihic (intre 9 dimineata si 10 seara, cind am predat proiectul, am primit si-am dat 65 de telefoane, am fost pe punctul de a plinge de nervi de patru ori, mi-am inchis telefonul nici nu mai stiu de cite ori, si l-am deschis la loc cinci secunde mai tirziu). Ce bine ca printzul meu e deja p-aici prin curtea palatului!

Azi ma duc la o cununie civila (nu a mea), sa vad cum se face pentru cind mi-o veni rindul.
Tot azi e ziua Adrianei. La multi ani, draga mea, sa fie totul asa cum iti doresti, la inceput, iar apoi sa fie de zece ori mai frumos decit atit!
Azi e si ziua de spovedanie. Habar n-am ce presupune asta, stiu doar ca intilnirea cu Dumnezeu e programata pentru ora 19.00. O sa ma imbrac frumos si-o sa-l rog pe print sa lase calul acasa.

Sa aveti zi scurta, sa va pregatiti palatul de weekend si sa tineti ochii mari, ca e suficient sa nu fii pe faza o secunda si puf, a trecut pe linga tine marele final fericit, cu promisiuni pe termen nelimitat...

Innebunesc aici

Ok, declar asta cea mai stresanta zi a anului. Imi vine sa ma arunc pe parchet sa ma zvircolesc, sa-mi smulg parul din cap, sa sparg toate farfuriile din casa, sa imi rod unghiile, sa izbesc telefonul de pereti, repetat, pina se dezintegreaza, sa fumez patru tigari deodata si sa inghit si niste xanax cu martini, sa string pe cineva de git (un snop de oameni, pe toti odata), sa arunc cu oua si cu rosii stricate in ei si sa-i huiduiesc din adincul plaminilor, sa imi scrisneasca dintii atit de tare incit sa ma auda si idiotii astia de gunoieri care de doua ore trintesc tomberoane sub geamul meu.

Si on top of that, ice age 3 n-a fost nici pe departe funny. Cu greu m-am ris o data si-am zimbit de patru ori.

Dap, clar. Vreau sa cos goblenuri de azi inainte. Incet, in liniste, eu cu pinza mea si-un ghem de ate colorate. Si cele mai grele decizii pe care le am de luat sa fie daca sa umplu conturul cu galben sau cu oranj. Sau sa vind cuie. Pe care sa le numar unul cite unul, de patru ori la fiecare comanda, sa fiu sigura ca n-am gresit.

Rochia, outfit de printesa

Cind aveam vreo 3 ani, aveam una singura. Era alba si atit de scurta ca mi se vedea fundul de copil ascuns sub ciorapii grosi de lina alba, si avea niste ciucurasi rosii la guler si-n talie. Visam la una lunga, care sa se invirta, pe care s-o tirasc pe jos si sub care sa-mi pot ascunde caruciorul papusii. Am purtat-o pina cind imi venea ca o bluza, iar cind n-am mai putut sa-mi strecor miinile prin minecile subtiri, am dat-o de pomana unei verisoare. Ha, stati ca am gasit si poza, vaaai cit eram de mindra, doamne, ca pe catwalk, nu vi se pare?


N-am primit alta in loc multa vreme, asa ca ma consolam cu cele din sifonierul mamei. Ma ingropam in materialele inflorate, care miroseau a parfum de femeie, dansam prin casa pe muzica pe care mi-o cinta taica-miu la chitara. Iar cind se apropria ora la care venea mama de la serviciu, le aranjam la loc pe umerase de parca petrecerea de mai devreme ar fi existat doar in visele mele.

Acum am multe. Ma apropii de 60. Rochii, ca despre ele e vorba. Am si dintr-alea care se invirt, sub citeva incape crinolina de mireasa, atit sint de ample. Am si mulate. Le am vaporoase, cu flori de mac, dar si serioase, din lina groasa, neagra. Am cu ciucuri rosii, cu funde, cu volane, cu desene animate si geometrice, am de toate formele, culorile, din toate materialele, luate din tari multe si marunte. Cea mai ieftina a fost 3 dolari, o am de 10 ani si inca o mai port vara. Cea mai scumpa? Hm, cred ca e aia de la Zara, pe care-am dat 2 milioane acu vreo 2 ani (daca n-o luam in calcul pe cea de mireasa, care a fost 137 de euro). Cea mai draga? Imposibil de zis. Azi as alege-o pe cea alba din pinza, dar ieri pentru drumul la banca am luat-o pe cea cu romburi gri si nasture urias alb. Miine sigur va fi una scurta si larga, ca se anunta calduri.

In luna de miere pariziana o sa iau cu mine zero perechi de pantaloni, zero fuste, zero bluze, tot atitea camasi si esarfe, si 6 rochii, inclusiv pe cea de mireasa (cite una in fiecare zi, ca in restul de 3 zile ne-am propus sa nu iesim din garso... nah, e luna de miere... :D).

E clar ce vreau sa expun, nu? I like dresses. La fel cum imi plac ciocolata si muzica frantuzeasca. E ceva ce nu stiu neaparat sa explic. As putea trai fara ele, sigur. Dar nu mi-ar placea deloc.

Va dati seama cum m-am umflat in pene pe dinauntru cind fetele de la Pe tocuri m-au invitat sa le sustin campania "Poarta rochie, fii feminina". Alaturi de alte patru blogerite iubitoare de rochii (Dada, Lalastyle, Maria Gabriela Vlad si Andressa), m-am dus la redactie cu masina plina de rochii preferate si le-am etalat impreuna cu pantofi si palarii potrivite. Cumva in adincul sufletului, inca mai cred ca nimeni nu iubeste rochiile mai mult decit mine... Sorry if i'm being unfair, girls... :) Asadar, detalii despre campanie aici, articol despre povestea de dragoste dintre mine si toate-rochiile-din-lume in numarul de iulie-august al revistei tiparite "Pe tocuri".

Mai jos niste poze din cadrul sedintei foto la care-au fost atit de amabili sa ma invite, in calitate de ambasadoare virtuala a rochiilor. Stiu, o sa aveti de comentat pe seama palariei. E ok, mi-am luat ceva pastile, sint pregatita. Da' nu-i asa ca sint frumoase? Ele, rochiile in general, ca inventie si executie...

Privare de chestii (si dureri de stomac)

M-am aruncat cu capul inainte, clar. Am auzit ca "asa-i bine sa faci inainte de cununie", mi-a fost frica sa imi asum posibilele consecinte ale unui refuz, asa ca am hotarit s-o fac, fara sa stiu prea multe despre asta. Consecinta imediata e ca acum abia ma tin pe picioare, dupa doua zile si doua nopti. De post.
Pentru ca nu maninc nimic, practic. Si nici nu dorm, pentru ca mi-e prea foame. Iar cind in final adorm, visez numai fripturi si sarmale cu cirnati si placinte cu carne si racituri de curcan cu usturoi... Cind ma trezesc si-mi dau seama ce-am visat, imi cer iertare in gind pentru slabiciunea mea, imi fac si-o cruce in gind si-mi mut rapid interesul catre coltul cearsafului, care zau daca n-arata foarte apetisant dimineata. Asadar, nu maninc mai nimic. In schimb alerg de ici colo, dansez cite-o ora in fiecare seara, scriu, fac si dreg diverse.
Ia sa vedem care-i programul meu culinar zilnic: dimineata un pahar cu apa (de obicei mincam iaurt cu cereale sau telemea cu rosii, dar la post n-ai voie lactate, asa ca am interzis la bunatati d-astea). Spre prinz cind ma ia cu crampe la stomac, imi fac o salata de fructe proaspete: juma de banana, un mar, ceva kiwi, ananas, ce gasesc prin frigider. Asta imi tine de foame cam doua ore. Dupa care urmeaza legumele. Adica rosii. Castravetii nu-mi plac, ardeii n-au nici un gust anul asta, vinetele si dovleceii nu-s buni cruzi. Maninc doua rosii cu o ceapa, suspin dupa o brinza si-un ou, ma felicit pentru cit sint de tare in vointa mea si ma gindesc cu pofta la urmatoarea masa. Care consta fie dintr-o mare punga de pufuleti d-aia cu optimismul, fie dintr-un pumn de grisine. Seara inainte de somn mai rumeg un mar sau cirese (daca am noroc sa gasesc la taraba), beau multa apa si-mi pun perna in cap, sa nu-mi aud stomacul cum se milogeste dupa ceva mincare. Ce, ma face pe mine o farfurie cu carne-brinza-oua-lapte?
Deci postul e post. Cu rugaciunea stau mai prost, cred ca mi-am pierdut antrenamentul. Era o vreme in care ma rugam in fiecare seara. Programul era urmatorul: mai intii multumeam frumos pentru ce am primit in ziua ce tocmai se incheia, ma gindeam cu drag la bunica-mea (care s-a dus acum mai bine de 20 de ani si care m-a invatat regimul de rugaciune), faceam lista cu ce-mi doresc, cit mai detaliata, apoi ziceam rapid tatal nostru si pina sa termin si o bucura-te marie, dormeam dusa. Nu mai tin minte ce bifam din lista aia de dorinte, stiu doar ca primele erau de genul "Doamne, ajuta-i pe mama, pe bunici, pe matusa Angela si pe varu' Andrei, pe taica-miu daca n-o fi deja pe lumea cealalta, pe instructorul meu auto, pe proprietar, pe seful si pe sefa, pe prietena mea Irina etc etc". Chestiunile legate de propria-mi persoana veneau la final: "Vreau sa imi porneasca masina si miine", "Sa nu ma mai certe administratora ca iar am aruncat nisipul pisicii pe linga ghena", "Sa primesc bani de undeva sa pot sa-mi platesc autocarul pina-n Grecia" etc etc. Cred ca totusi majoritatea chestiilor marunte se indeplineau cumva, poate nu imediat ce le sopteam eu cu nasul in perna, dar oricum, in timp util.
Undeva pe drum am incetat sa ma mai rog. Sigur ca in situatii de presiune mai inchid ochii si-mi zic "Doamne, ajuta-ma sa asta si cealalta", dar asa, organizat, cu tatal nostru si bucura-te marie n-am mai zis nici o poezie de ani buni. E drept ca viata mea n-arata deloc mai rau ca inainte, ba dimpotriva. Dar tot postul asta (nu postul de blog, postul care vine cu rugaciunea) ma face sa ma gindesc ca daca tot ma infometez si m-aduc in pragul lesinului, poate n-ar fi rau ca din pozitia asta culcata sa biigui si niste multumiri acolo.
Vorba aia, inca trei zile si dau ochii cu preotul. Care sigur o sa-mi puna niste intrebari d-alea menite sa ma incuie si sa ma rusineze in fata lui dumnezeu. Dar nu-i nimic, sint pregatita. Trebuie sa incepem pe curat toata treaba asta numita viata de familie, nu? Stergem cu buretele si cu sase zile de post mai tot ce-am pacatuit capital in ultimii 20 de ani si ne renastem fara pata.
Simplu, nu?

Ma duc sa mai beau niste apa, ca ma roade ceva pe dinauntru. Sa aveti zi buna, si daca mincati ceva deosebit, nu vreau sa stiu!

Luni, rezolutii

Vreau o casa pe lac, cu ponton, si barca, si visle usoare.
Vreau sa maninc un gratar de pui.
Vreau sa am (mai multi) bani.
Vreau sa-mi treaca migrena.
Vreau sa scriu cel mai schimbator-de-viata text din lume.
Vreau sa nu mai aud oameni care ma judeca doar ca sa-si faca viata mai amuzanta.
Vreau ca toate hainele din sifonierul meu cit tot peretele sa se dea peste cap si sa se transforme in rochii.
Vreau sa nu-mi ofileasca florile albe si rosii din vaza verde.
Vreau sa mi se faca din nou pofta de papanasi uriasi cu smintina si dulceata de fructe de padure.
Vreau sa dansez pe o scena luminata de reflectoare, si sa nu gresesc nici un pas.
Vreau sa-mi pese mai putin de unele lucruri (stupide) si mai mult de altele.
Vreau sa fac liste lungi cu oameni care-mi sint dragi, si sa nu mai am nevoie de radiera cind le actualizez in fiecare an.
Vreau sa fac cadouri, dragoste si greva somnului cind ploua mai mult de doua nopti la rind.

Sa aveti saptamina usoara. La mine saptamina asta e probabil ultima in care ma simt in control, aia de dinaintea ultimelor doua dinaintea zilei zero.

Nimic, doar e vineri...

Azi nu va spun nici o poveste. Le tin pentru mine, pentru ca ma simt asa, un pic egoista. Si un pic recunoscatoare, si-un pic speriata, ceva mai mult fericita, si mai mult nerabdatoare.

Citeva chestii, totusi:

Mi-am luat crinolina noua, pe prima am rupt-o la dansuri.
Motorhead must die.
Ascult primul meu vinil cu Depeche, respectiv albumul A broken Frame. Doamne, cum se aud pe placa sunetele dubioase ale lui Gore... Ma intorc in timp 20 de ani, si culmea e ca-mi place!
Miine maninc primul gratar de anul asta, promit sa fiu moderata si sa nu las grasimea sa-mi curga mai departe de coate.
Continuam cu bestfest, dansuri, filme si viata.

PS: Nice to meet you, Evergreen! Intr-o multime de mii de oameni, doua fete mici care se citesc de ceva vreme s-au intilnit intimplator pe muzica de Moby si si-au spus chestii live pentru prima oara... :)

Poveste de copil blond: sumar si final

O vreme, ai fost aici. M-ai tinut pe umeri la concerte, m-ai luat in brate cind erau valuri mari la mare, mi-ai pus haina ta pe umeri cind ploua si noi asteptam autobuzul, m-ai invatat sa caligrafiez frumos pina am luat cea mai mare nota din clasa, m-ai dat la balet, sa cresc gratioasa, mi-ai acoperit partea de jos a televizorului ani la rind, ca sa invat mai repede engleza, mi-ai cintat la chitara sa pot dansa mai abitir si m-ai lasat afara la joaca o ora mai mult decit ma lasa mama, sa-nvat ce-nseamna responsabilitatea.
Apoi ai incetat sa mai fii. N-ai fost aici cind mi-am dat cele mai grele examene. Cind m-am indragostit prima data. Cind au plecat oameni de linga mine si mie mi s-a rupt sufletul. Cind mergeam cu sandalele cusute cu ata de pescuit, pentru ca n-aveam bani sa-mi iau altele. Cind am luat licenta, cind mi-am dat prima oara demisia, cind mi-am luat prima masina, cind m-am mutat singura dintr-o casa in alta de mai bine de zece ori, cind am cazut si m-am lovit si m-a durut si-am crezut ca alea sint ultimele minute din viata mea. Cind m-am facut bine si-am inteles cine sint si ce caut aici. Mi-ar fi placut sa fii acolo, la un telefon distanta, sa stiu ca stii prin ce trec. Pentru ca o vreme ai fost linga mine si-ai fost tot ce conta in ochii mei de copil. Eram blonda ca tine, aveam ochii verzi ca ai tai si unghiile rotunde, tot ca ale tale. Parerea ta era singura care conta pentru mine, cintecele tale erau tot ce stiam s-ascult, povestile pe care mi le spuneai erau singurele adevarate pentru mine. Te aveam, aveam totul. Apoi ti-ai luat muzica si povestile si te-ai dus unde ti-a fost mai bine. M-ai lasat intr-o liniste sinistra, de care acum fug ca de o boala incurabila. As fi vrut sa te intreb lucruri despre mine, despre oameni, despre viata. N-ai fost aici. Mi-am pastrat intrebarile ani la rind, cu gindul ca poate intr-o zi o sa imi acorzi citeva ore din noua ta viata si-o sa-mi dai niste raspunsuri la schimb.
Am crescut fara tine. Si-am facut o treaba buna, as zice, desi de la un punct incolo n-am mai avut decit jumatate de copilarie, jumatate de viata, jumatate de sfat parintesc, jumatate de imbratisare. Asta a fost realitatea mea in ultimii 18 ani.
Asa ca e in regula ca n-o sa fii linga mine in ziua asta de sfirsit de iulie. Ca n-o sa-ti tremure inima de emotie in biserica si n-o sa ti se umfle pieptul de mindrie cind o sa dansez cel mai frumos vals de mireasa pe care l-ai vazut vreodata. Nici nu ma asteptam sa fii aici. M-am obisnuit sa ma bucur de lucruri fara tine. O vreme ma bucuram doar pe jumatate... Acum m-am vindecat si nu ma mai uit printre oameni sa vad daca nu cumva e si capul tau blond pe-acolo sa ma vada cum cistig in fiecare zi cite ceva nou.
Asta e finalul asteptat al unei povesti triste. A ta, pentru ca a mea si-a sters demult lacrimile si-a ales sa mearga mai departe cu ochii mari si-un zimbet in coltul gurii.

Retrospectiva, Bestfest

Anul trecut pe vremea asta, asteptam. Aveam cu 9 kilograme in plus, incercam fara succes sa fac lucrurile altfel, eram prinsa in niste chestii care se tineau de mine ca o guma de mestecat de talpa sandalei. N-aveam voie la soare, n-aveam voie in mare, ma simteam ca un copil cu nasul turtit de geam, visind sa iasa afara la joaca. Evitam compania celor care-mi stirneau chiar si-un dram de iritare sau plictiseala. Munceam de la 9 la 18, seara pierdeam vremea pe terase la beri nesfirsite, apoi veneam acasa, asezam ceva boabe in bolul ciocolatei si citeam, citeam pina adormeam cu cartea pe fata. Si-n tot timpul asta asteptam. Nici eu nu stiu ce. Ma rog, acum stiu ce, atunci nu stiam. Atunci nu cred ca traiam, imi umpleam doar viata.
Anul asta pe vremea asta, sint frumoasa, bronzata, bruneta. Muncesc pentru mine, cu drag, chiar daca fara carte de munca. Nu mai am in jur oameni oarecare, ci un om. Nu mai timp sa citesc romanele altora, sint prea ocupata sa-mi traiesc propria poveste. Care e drept, a inceput cu o carte. Despre dragoste.
Pina una alta, e bestfest. Azi Patrice si Killers, miine Ayo si Moby, vineri multi si marunti, simbata incheiem cu Santana.
Ne vedem acolo, la o bere si-o poveste?

Oferta unica: vind chestii. Sau nu.

Nu m-am priceput niciodata sa vind chestii. Desi daca stau sa ma gindesc, primul meu job a fost sa vind frigidere si baloane intr-un magazin de cartier. Aveam 16 ani si maaare nevoie de bani s-ajung la mare. Buticul avea un galantar plin de baloane de tot soiul, inclusiv d-alea cu fluier la capat. La un moment dat, patronul a prins nush ce pont si a adus la vinzare vreo 4 frigidere imense, cu congelator, cum nu prea vedeai la vremea aia. Mi s-a explicat ca trebuie sa prezint frigiderele tuturor fiintelor vii care calca pragul magazinasului. Ca au sistem de autodezghetare si nu-mai-stiu-ce filtre ultra performante.... Problema era ca 90% dintre clientii mei aveau sub 10 ani. Ca nah, cine vine sa cumpere baloane? Cu banutii care le ramineau dupa ce-si luau inghetata, se postau in fata sertarelor de sticle pline cu cauciucuri colorate si incepeau negocierile. "Tanti... Da' in forma de inimioara ai? Da' astea cu michi maus se umfla tare?" Eu, care nu eram cu mai mult de un cap mai inalta decit ei si probabil la fel de fascinata de baloane, pierdeam ore in sir sa le arat. Suflam in baloane, ii lasam sa se plimbe cu ele prin magazin, apoi le primeam inapoi, le dezumflam si cautam altul mai rotund, mai albastru, mai lucios, mai-altfel. Intr-o zi buna, vindeam si 50 de baloane. Cel mai misto era seara, cind faceam casa, si trebuia sa scot toate baloanele din toate sertarele, sa le numar si sa le asez la loc intr-o anumita ordine, stabilita de sefu'. Rareori ieseam bine cu banii, cel mai adesea scoteam din buzunar echivalentul a doua-trei baloane si completam in casa. 'Otzii aia de minori, tot timpul ma faceau la numaratoare... Frigider n-am vindut. Cu salariul pe 6 saptamini (minus cele citeva baloane zilnice) am stat la mare 10 zile.

Ce vreau sa zic e ca nu stiu sa vind, n-am stiut niciodata. Adica daca am ceva sa-ti ofer, nu e evident ca e bun? Ca altfel n-as incerca sa-l vind... de ce naiba tre' sa stau sa ma laud, sa fac gura mare, sa dau cu roz peste tot, sa-mi arat dintii albi intr-un zimbet cit tot capul, ca tu sa iei ceva ce iti trebuie, ca daca nu-ti trebuia, nu veneai aici in fata mea sa ma intrebi daca am?
Sint o vinzatoare slaba. Si o negociatoare la fel de slaba. Sint buna la ce fac, sint serioasa, loiala, de cele mai multe ori am idei foarte bune despre cum sa fac lucrurile sa mearga, am o echipa de oameni buni, seriosi, isteti si deloc speriati de criza. Asta e adevarat. Ca sint cea mai buna, ca lucrez cel mai repede, ca proiectele mele sint prajitura perfecta... asta e bullshit de vinzare pe care eu nu pot sa-l vind.

Bottom line: nu ma mai intrebati daca ma intereseaza joburi in vinzari. Asa cum acum 14 ani n-am fost in stare sa vind decit baloane unor copilasi pentru care baloanele erau cam singura distractie pe care si-o permiteau, si-acum as face o treaba la fel de buna, cu baloane, newslettere, cercei sau pisici.

Apropo, vrea cineva un motanas tarcat? Curind o sa aiba si blanitza... Maninca mult, sforaie cind doarme si horcaie cind e treaz, cinta la pasarele, e adorabil cind se incrunta, se cocoatza peste tot doar ca sa dovedeasca lumii cat e de special. E deosebit, va spun. Interested? Anyone?

Neatza!

A plouat weekendul asta la mare. A plouat cu nisip fierbinte, salau parizian excelent facut, inghetate cremoase sub umbrele, buze moi si umede pe piele rumena, vorbe magice, genul de chestii bune la care te intorci ani la rind, despre care povestesti incepind cu "mai tii minte simbata aia in vama, cind mi-ai dat la o parte o suvita de par ud de pe frunte si mi-ai spus.... si eu ti-am cautat cea mai vesela piatra si ti-am asezat-o pe buric?"

Ne-am intors la vietile noastre, la pisici, pesti si repetitii de dans. E frumos si aici, chiar daca soarele arde altfel si n-avem marea la doi metri distanta. Ma simt de parc-as fi inghitit un camion de vata de zahar. Usoara, completa, plina de bine, fara detalii care-mi lipsesc sau pe care le-as vrea altfel.



Buna dimineata!

Plecata sa ma ascund sub plapuma. Revin in 10 minute

Toata viata mi-am dorit sa am parul cret. Mi s-a parul intotdeauna ca persoanele cu parul cret sint mai istete, mai volubile, mai amuzante, ca au mai multi prieteni, joburi interesante, talente deosebite, vieti fascinante.

Parul meu e asa, in nici un fel. Nu e nici drept drept, nici ondulat, n-are firul tare, nu e rezistent de la radacina, n-are deloc stralucirea aia de-o vad prin reclame. Si nu e cret, la naiba. Mi-am facut odata permanent, cred ca aveam 17 ani. Aratam ca o radacinoasa proaspat scoasa din pamint, pentru ca solutia aia de permanent mi-a alterat culoarea parului, consistenta, forma... A fost cumplit, am intrat in salon o fata simpatica, e drept, cu un par absolut banal, pina in dreptul umerilor, blonduta, fericita ca in sfirsit aveam sa am parul cret si viata de film a unei femei cu parul cret. Am iesit 3 ore mai tirziu cu o calota ce nu cobora mai jos de cercei, rotunda ca o minge de volei si roscata precum o radacina murdara de telina, iar in loc de breton aveam vreo 5 tirbusoane de par ce impungeau spre inainte. Am plins citeva zile la rind, apoi m-am resemnat si-am asteptat sa creasca, sa-l pot tunde.

Haaa, stai c-am gasit o poza! Ia uite ce mindrete de fata avem aici... Noroc ca-i alb-negru si-un pic deteriorata poza... :D

Nu cred ca tre sa mai zic in ce feluri viata mea NU a devenit deloc mai buna odata cu permanentul ala idiot. Cert e ca am invatat o lectie pretioasa in vara aia. Ca-i mai bine sa nu fortez mina destinului. Daca am fost conceputa cu par cvasi-intins, cvasi-blond si cvasi-tare, foarte bine, cu el defilez. Chiar daca uneori nu-mi place de mine. Iar cind se intimpla asta, pur si simplu nu scot nasul de sub patura. Stau acolo si ma prefac ca nu exista nimic dincolo de marginea patului. Pentru ca stiu sigur ca in scurta vreme ma plictisesc sa stau ascunsa si vreau inapoi in parcul cu jucarii care e viata mea. Chiar daca am parul ne-cret si sint prea marunta. Atita vreme cit stiu sa ma dau in leagan, o sa fiu bine, nu?

Exceptii

Aseara am vazut un film light despre cum femeile nu vor altceva decit sa se marite, iar barbatii nu vor decit sa se futa fara obligatii. Si despre cum barbatii uita ce inseamna sa fii indragostit, mint si inseala, iar femeile ar face orice sa le sune telefonul, chiar daca prima intilnire a fost ca dracu. Dar mai ales despre reguli si exceptii. De genul: daca un barbat sta cu tine 7 ani si nu te cere de nevasta, regula e ca nu te va cere niciodata, exceptia e ca te cere in urmatorii 3 ani. Daca dupa prima intilnire, tipul nu te suna, regula e ca nu te place, exceptia e ca te place, dar a fost calcat de un tir si si-a frint coardele vocale.
Desigur ca asa e. Ne place sa credem ca noi sintem exceptia. Ca desi el nu e genul care se insoara, pe noi ne va iubi atit de mult incit ne va invita la starea civila. Pentru ca noi sintem, desigur, Exceptia.
Asa e. Si n-are legatura cu casatoria. Are legatura cu tot ce e viata. Eu ma lupt de cind imi aduc aminte sa fiu exceptia. Toate fetele fugeau de la ora de sport? Eu eram pivot in echipa de baschet a baietilor. Colegii mei de scoala alergau pe teren in directia acelor de ceasornic? Eu alergam invers, chiar daca asta ma costa intotdeauna multe puncte in minus la nota. Fetele aveau parul lung, eu m-am tuns unu. Am vrut sa fiu eleva pe care n-o uita profesorii, copilul pe care-l iubesc toate educatoarele, fata blonda de care se indragostesc toti baietii (inclusiv cei pe care nici n-o sa-i observ vreodata), vecina care asculta cea mai scandaloasa muzica, prietena fara de care nu poti trai, sefa pe care chiar o placi. M-am urcat pe scene, am recitat poezii din fintina arteziana, am fumat si-am baut bere in copac, am purtat haine aiurea, mi-am macelarit parul cu tunsori si culori despre care nici nu stiam ca exista (de ma intreba bunicul de unde-mi cumpar toate "caciulile" astea fistichii, nestiind saracul ca ce am eu in cap e par, nu sapca), am gatit si-am mincat toate ciudateniile care mi-au sarit in cale. Cum ma trezeam intr-o situatie noua, mai intii trageam cu ochiul la ce fac ceilalti, apoi imi cautam o actiune cit mai contrastanta si o executam cu gratia si naturaletea unei profesioniste.
Uite, ca si acum. Dansez vals cu zimbetul pe buze, desi arcuiala aia de spate ma indoaie de durere. Ma pregatesc de nunta cu o gratie indelung aplaudata de mirese mai stresate cu mine. Scriu cu usurinta si bucurie despre lucruri pe care majoritatea oamenilor le tin pitite sub pres decenii la rind. Sigur ca imi place sa cred ca eu sint Exceptia. Nu-mi plac regulile. Imi plac sfaturile, directiile, recomandarile, indrumarile, manualele de utilizare. Uneori le respect, de cele mai multe ori le ignor si aleg sa merg pe un drum nebatut, care ok, poate e mai riscant si eventual, gresit, dar macar n-o sa ma plictiseasca.
Poate sint nebuna, n-am fost niciodata sigura ca nu e asa. Ca sint exhibitionista e clar deja pentru toata lumea. Cit de exceptionala sint, inca nu mi-e clar. Mi-e clar ca incerc sa fac o diferenta, nu stiu exact cum. Ce am la mine sint ginduri, cuvinte si multa rabdare. Cum spuneam si mai devreme, imi plac oamenii. Pentru ca sint altfel decit mine, insa egal de fantastici.
Azi am trimis emailuri asezata pe un teanc de caucicuri uzate, intr-un service auto. Apoi am dat de pomana unei batrine o gogoasa cu ciocolata. Am ascultat tori amos pe terasa la cafenea. Si tocmai cind imi ziceam ca uite, se poate si la noi sa fie comod, curat, bine, prietena mea ma anunta ca i-au furat caruciorul copilului din parc, in timp ce ea zburda cu piticul prin iarba. Hotul a inhatat caruciorul cu tot ce era in el, dar a lasat pe cea mai apropiata banca hainuta copilului, ca daca tot a ramas fara mijloc de transport, macar sa nu raceasca...
Nu stiu cit de fantastici sint hotii... aici nu mi-e clar cum stau lucrurile. Si agentii constatatori de daune sint incerti. In rest, pfoaaai, o minune de umanitate.